Prin geamul dinspre noaptea
casei mele
ascult cum zuruie
cu greutate soarele.
Ciungi și fără poame
sunt merii,
scorburi fluieră în inima lor,
iarba e arsă galben,
abia dacă trăiește
umbra unui gard
unde se adăpostiră șerpii,
căldura îi dospește-acum
și-i face să duhnească.
Un milion de veri
striviră pietrele
cu un ciocan de sunete și foc
(pe pleoape praful s-a depus în straturi),
nici vântul nu mai poate
aduce boabe umede de aer.
Părinții mei asediați de alb,
îi mușcă varul din pereți.
Cineva
desparte umbrele prin grădini;
un om
își altoiește brațul stâng
pe creanga unui par
cu șapte frunze vii.
Așteaptă.
vezi mai multe poezii de: Gheorghe Pituţ
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.