Dacă n-aș scrie eu silit
de vocile din mine,
m-aș spânzura
de primul pom
din cale.
Cum minte învelișul meu
și fața
că sunt un adăpost
de liniști,
pe care le doresc,
dar nu-s
atât de mari
să se audă ceața lumii
cum intră în pământ.
Mă-nchipui stins, demult,
și pe atâta alb
zăresc o pată neagră
stăruind
ca semn c-am fost,
că trebuie să fiu.
vezi mai multe poezii de: Gheorghe Pituţ