Părinte, vinu-i beat de mirodenii,
dar cum n-alungi cu braţul ori cu plânsul
şi cu monarhiceştile smerenii,
atâţia diavoli câţi se zbat într-însul?
E vinul fum şi flacără suavă
şi pentru inimi străvezie haină.
În cupe mari, lumina e bolnavă
de-amărăciune dulce şi de taină...
În crama asta, bunule părinte,
nu-i nici o cană fără buza ruptă,
că s-au tocit de-atâtea patimi sfinte
şi le-a înfrânt lăuntrica lor luptă.
Acesta-i vin de la Ştefan cel Mare
şi-acesta-i de la Vodă Ştefăniţă,
când sorb dintr-însul, inima mă doare,
mă ameţeşte diavoleasca viţă.
Veneau tătarii de la Crâm să-l beie
mânaţi de vântul stepelor ursuze
şi vinul ca sărutul de femeie,
cu moarte li se prelingea pe buze...
Aceste vinuri clătinau turbane
şi-nveseleau norodul la ospeţe,
spălau de sânge lănci şi iatagane
şi scânteiau pe-ntinerite feţe.
De-aş fi departe de hotarul ţării,
prin foc m-aş avânta, prin fum şi jar
şi-aş stinge poate arşiţa durerii,
cu-amărăciune dulce de cotnar.
Părinte, vinu-i beat de mirodenii,
şi tu aduni cu braţul şi cu plânsul
şi cu monarhiceştile smerenii
toţi diavolii care se zbat într-însul...
vezi mai multe poezii de: Gheorghe Tomozei
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.