Mi se iconește palma
când culc pe ea un fir de iarbă
al moșiilor mele. L-a semănat
străbunica, străluminata
și l-a cosit și treierat cu caii
străbunicul, întunecatul.
Adică
nu se mai coace pâine, din iarbă?
Dacă-i așa, morarule de spice mecanice
închină-te cu degetele toate
în fața degetelor celor cinci
ale mâinii ce-a zidit întâiul
fir de iarbă,
l-a dulgherit, l-a dat cu var,
l-a zugrăvit și târnosit
și-apoi sub pragul lui cel firav
s-a pus să doarmă!
Cu dinții
îți citesc, biserica de iarbă, sfinții.
Și că și ține iarba lucindă ca râul
răsar
și mă corcesc cu grâul
de parcă ființa mi s-ar împărechea
cu, țara mea,
dumneata.
vezi mai multe poezii de: Gheorghe Tomozei
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.