Și uite,
îngerul meu păzitor
se descalță de bocancii (ai mei)
cu care-a ros pietrele târgului (meu)
zvârle hainele pe podea
(hainele mele bune, pregătite
pentru balul, cumva amânat, al
întreprinderii meșteșugărești
de pompe funebre)
hăpăie din castron, cina
sorocită foamei mele, de mama.
Și se întinde de-i troznesc aripile
în patul (al meu)
cu capul bolovanit pe perna mea
comunicând secret cu mulajul în aur
al părului iubitei.
E un înger cazon, trăznind a mahorcă,
a vorbe deșucheate și-a vin,
cu carne roz-albăstrie
de fruct putrefact,
tocmit să răcnească psalmi
când la biserica Dintr-o Zi
când la biserica de-i zice Sixtină,
un înger vânând cu ochii, pulpele
strânse-n ciorapi negri ai văduvelor june,
un înger viclean
dându-mă sărutului său
în vreme ceși îndeasă traista
cu crengile
rugului (meu).
El m-a ales. Nu știam să existe
N-am vrut să existe.
A început acum să-mi viseze naintea mea visele
și-mi rămâne numai nutrețul lor
celest.
A început să-mi poarte cuvintele
și mi le întoarce tocite-n genunchi,
îmi poartă cămașa
și mi-o aduce spartă în coate,
îmi poartă sângele,
nervii
și meșteșugurile dobândite cu trudă.
Îngerul meu păzitor,
îngerul meu carnasier
topește fluturi doar amintindu-și
de părelnicia lor
coagulată brusc
în ceara
ce mă umple.
Mă păzește de mine,
de fărâma de libertate ce și-o îngăduie
mâinile mele
căutându-se una pe altă
prin întuneric
Mă păzește să fiu viu,
mă păzește să nu mai fiu,
să mă mir,
să respir.
Să Shakespeare
vezi mai multe poezii de: Gheorghe Tomozei
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.