Cu-amara îndârjire a dacilor bărboşi,
pe lespezile Romei târâţi, roşi de sarcasme,
sub scuturi vechi, ca pleoape căzând pe ochii scoşi
şi sânge spart, superb stagnând sub cazne,
aşa te strig, cu gura strivită de potcoave,
de numele tău arsă, în care-ntrezăresc
genunchi de anemonă şi carne de garoafe,
culori care-n miresme suave putrezesc.
Sălbăticii subtile, priviri fierbinţi ca huma,
în mine trec şi-ntârzii aproape de portal.
Icoana viscolită o părăsesc de-acuma
latinizând iubirea, tardiv, c-un madrigal.
vezi mai multe poezii de: Gheorghe Tomozei
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.