Săngele meu de lumină e beat,
dimineaţa şi-a prăbuşit în mine cupolele,
dar în albia în care mama spăla,
cupolă înnegrită de aburi .
se strângeau toate rufele murdare-ale oraşului,
ale oraşului blestemat.
La stăpân, umbra-i măruntă
se prelingea abia văzută pe lângă pereţi,
ochii ei mândri deveneau umili,
acolo, în încăperile împodobite cu şterse fotografii
înfăţişând negustori graşi
lângă plopii lumânărilor de nuntă...
În cămăruţa cu ziduri arse şi lumină bolnavă,
cu aerul otrăvit de leşie şi fum,
mama găsea pentru mine vorbe de-alint,
şi mă-nvăţa să iubesc minunea părelnică a florilor.
Soarele nu licărea niciodată-n fereastra înaltă,
dar ea m-a-nvăţa să-l iubesc, să-l presimt,
şi când am împlinit şapte ani
(era toamnă, cu ploaie şi frunză uscată)
a îmbrăcat cea mai uzată rochie a oraşului blestemat
şi cei mai scâlciaţi pantofi
şi m-a dus, ţinându-mă de mână, la şcoala
de dincolo de calea ferată...
Rămânea singură, singură în liniştea sură,
ne despărţeam întâia oară şi ea
s-a depărtat, plângând, printre castani
şi plângea, cu plânsul bunicii şi al sorei mai mari,
aşa cum plângeau femeile la ţară, de două mii de ani,
cu pumnii la gură...
vezi mai multe poezii de: Gheorghe Tomozei
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.