Într-adevăr, m-a chemat neştiuta
îndoitură a genunchilor, unde carnea-i neocrotită,
dar nu trebuia să-mi cauţi gura.
Sunt cu o mângâiere mai sărac.
Ar fi trebuit să adie linişte,
dar numele meu rostindu-l,
redus la o silabă chiar, m-ai asurzit.
Sunt cu un cuvânt mai tăcut.
De-ai fi ştiut s-aştepţi, ai fi-nţeles
că mi-ai fi rămas aproape, mereu,
ca o dulce taină de comoară,
aşa, sunt cu o femeie mai singur.
Sângele pot să-l pierd,
creşte la loc,
dar sărutul prea devreme s-a risipit,
sunt mai bătrân cu un sărut...
vezi mai multe poezii de: Gheorghe Tomozei
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.