Am înnoptat cândva în mănăstirea moldavă
în care şi odaia de somn a drumeţilor
avea o pisanie. Piatra zicea
că acolo s-au născut, din Nestor şi Mitrofana,
cronicarul cu nume uitat.
Odaia n-avea nimic sfânt, părea
mai degrabă un sălaş de haiduci
cu flinte şi cu crâşmăriţe
dulce împinse în văduvie. În căni
se asprea vinul, paiele patului se cocleau
şi totuşi nimeni nu putea dormi,
aerul avea acel înfiorat şi părelnic astâmpăr
ca în casele
în care s-au scris poezii.
În casele în care s-a scris baremi un vers
numai cheia rugineşte în broască,
risipa le ocoleşte
şi-n jurul lor creşte pădure,
prin sticla ferestrelor
pătrunde doar luna
desprinzând numai pentru răsfăţul ei, din beznă,
nepipăite minuni: oase sticlinde, de gutuie,
nervuri de frunză cu unghii în vârfuri
şi ape cojindu-se de pe lespezi...
În casa asta s-au scris poezii.
În ţara asta s-au scris poezii...
În racla pisaniei
scrierea e compusă cu bietele mele oase:
cu vertebrele se scriu literele,
cu coastele, puţinele cifre
iar cu căpăţâna
acel viforos,
plin de taină
şi albit de fală
.Jo!.
Trăiesc în ţara
în care scrierea poeziei seamănă cu aratul,
cu măcinatul de boabe ori cu
dulgheritul. Ca osul,
cuvântul se luminează de sine...
vezi mai multe poezii de: Gheorghe Tomozei
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.