Grâul de aur se-nchină pe mirişti,
Solemne stau berze cu gâtul beteag,
Din arce de sânger descind numai linişti,
Ce soare de-aramă le face drumeag.
O lişiţă-n zare îşi cheamă limanul,
Mlădiţe se-adună să-i facă zăplaz,
Din râpa adâncă, eu şi cormoranul
Ne pierdem în urme, spre-al mării talaz.
Şi grindul se-ntinde robust pe rapane
Uitate, cojite, sub soare – uluci –
Doar pasul meu sapă spre plajă pogoane,
Sub zboruri confuze de dropii năluci.
Adie frivol o briză marină,
Spre mlaştini băltind în arsura de vară,
Cu papură deasă şi frunza velină,
Aşteaptă-n nestare o cină de seară,
Sub stele, ce rupte din cer, fir cu fir,
Sticlesc peste luciul de ape-n tremol – ,
Nămol afânat de stuf în delir,
Năluca de dropii îl trece domol.
Din fălci de lumină, dinspre miazăzi,
Răsar zorii limpezi, roşii ca para,
Şi-un murmur terestru, venind din câmpii,
Se luptă-n arpegii, gonind primăvara.
Stau stană de piatră, cu palmele-n rugă,
Pe scara de aur să urc în sfinţire;
Egreta, prin baltă, răpune din fugă,
Ghirlande de stuf pe gâtul subţire.
Şi poate că cerul mi-ar sta ca altar,
Rostindu-mi etern cuvânt din cuvânt;
Eu totuşi rămân al deltei vlăstar,
Căci iată cum raiul e-aici, pe pământ!
18 iunie 2016, Constanţa
vezi mai multe poezii de: lorena.craia
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.