Să iei cuvântul celor ce sunt muţi
Şi sabia de limba lor s-ascuţi,
Să iei oglinda celor ce sunt orbi
Şi zborul ce-i înduplecă pe corbi,
libertatea frunzelor de iarnă
mi-a învins tăcerea dintr-o dată
iată!
cum se lasă fulgii peste noi
dintr-un izvor de nădejde
subtil
se-nalță o pană de vultur
dacă în zilele de Marți
bei cafea
să îți aduci aminte că undeva
într-un secol trecut
trec prin minte
oseminte
ale unor frați și tați
nepotriviți în cuvinte
cafeaua-nvolburată ȋntr-o cană
o rugăciune-n strană
un pian
rostogolindu-se pe scări de porțelan
mă-nțeapă lumina cu bolduri amare
o lună ursuză, de peste hotare,
mă-ngână de sus
Pornesc pe frânghie, confuză
Şi la întoarcere, pe buză,
Oripilată de o gâză,
Înghit sonetul semidoct,
în timp ce îi tăiam beregata
fredonam aria nr. 2 din Traviata
ai fi crezut că ursulețul de pluș
înțelege
degeaba ne plimbăm pe umerii
copacilor
dacă nu înțelegem vorbele tracilor