Oprit la două stânci
lâncezesc
sub această
boltă pătată
de cer.
Potecile șerpuite
îmi posedă orbirea.
Nimic mai nerușinat
decât monotonia.
Odată
nu știam
că e lucru
oarecare
chiar și
sfârșeala de seară
a cerului.
Și pe pământul meu african
strunit
de un arpegiu
pierdut în zări
renășteam.
Traducere Nicoleta Dabija
vezi mai multe poezii de: Giuseppe Ungaretti
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.