este tulbure unde cerul se face una cu pământul
și toate departe ca o piatră azvârlită
omul drumurilor toate nu aveam casă nici viitor nu aveam amintire
departe de masca obișnuită numită umanitate singuri în necunoscut
ochii mei pierduți
nu aveam decât val după val
într-o barcă de aer peste oceane ce mă adormeau ca pe un prunc
nu am decât rămășițe de abis
noaptea prăbușindu-se apărea ca un morman de metal
afară din tăcerea mea
plutitoare gravidă de nori viața mea nicio
iubire n-o dezleagă
întoarcerea ivită din soarele muribund
trebuie ca acest poet să părăsească adăpostul său de rugină trebuie
ca acest poet să lase urme prin pământul cleios-arămiu
nu poate aștepta la nesfârșit
pământul de sub pământ să-l tragă
trebuie un neant ușor să coboare în ochii acestui poet
iubire strigăt de sânge pe care poetul nu-l mai înțelege
sângele meu curge ca apa unui iaz
greu
Traducere Nicoleta Dabija
vezi mai multe poezii de: Giuseppe Ungaretti
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.
Cu drag!
Gerra Orivera
marți, 05 mai 2020
...foarte frumos. Multumesc.
Anisoara Iordache
marți, 05 mai 2020