De mii de ori trec umbre-nșelătoare,
O goană strânsă-n liniștea grădinii,
Măiastră alchimie a luminii,
Ce își evaporă esența-n soare
Și își răsfiră aburii pieziși
Pe fața mea, pe ochii mei închiși.
Fraternizez cu melcii în lentoare,
Ascult foșnirea frunzei din coroană
Și-aduc în mine, ca balsam pe rană,
Zvâcnirea unei aripi cântătoare,
Ce își transcende zborul ei străin
Prin vama unui neștiut suspin.
E-același timp, când ard văpăi în floare,
Dar parcă sensul curgerii e altul...
Eu îi adun nespusul și înaltul,
El se bifurcă-n zori și-n înserare,
Cu strălucire, cu extaz și scrum,
Prin "veșnic", "niciodată" și "acum".
vezi mai multe poezii de: Manuela Munteanu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.