În ore de mâhnire
Să-ntâmplă câteodată
S-alin a ta privire
Și fruntea-ți cea curată,
Pe care umblă tristă în veci n-o învelește,
Pe care liniștea și pacea lăcuiește.
Atuncea în mirare
Întreb, e cu putință
Un suflet ce nu are
Nici patimi, nici dorință,
Sau care adânc știe simțirea a-și ascunde
Ca negrele-i impresii să nu le poți pătrunde?
Viața-i ca visul
Ce vesel se renaște? Gândirea-i chipărișul
Ce nu se veștezește,
Ce iarnă când în preajmă-i e viscol, întristare,
El verde primăverei trimite sărutare,
Sau este ca vulcanul ce arde în tăcere,
Ce-n față și în preajmă-i s-arată liniștit,
Când sânul lui coprinde și muncă și durere,
Că orșice trăiește, că orșice-a trăit?
Oricum va fi, copilă, senină ți-e privirea,
Blândețea, bunătatea de soră te-au luat;
Că ele în tot locul însufli mulțumirea,
La nașterea-i natura zâmbind te-a-mbrățișat.
Daruri ce vin din suflet sînt negreșit dorite,
Sînt vrednici de iubire orunde le-ntîlnești;
Eu le ador, dar ele îmi par mai prețuite
Cînd le găsesc unite
Cu daruri mai zădărnici, cu grații mai trupești,
Inima mea de fire așa este făcută,
Și trista omenire așa este născută.
Voi, fiicele Aurorei, dulci tinere pansele,
Flori care o cunoașteți, flori care o iubiți,
Frumoase ca icoana din visurile mele,
Nu puteți câteodată de mine să-i vorbiți?
vezi mai multe poezii de: Grigore Alexandrescu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.