Peșteră întunecată, azil al pocăinței,
Unde omenești fumuri ca fumurile pier.
Unde eroii credinței
Au murit pentru lume, ca să trăiască-n cer!
Tu, care ai fost martor l-atâtea rugăminți
Ce se șopteau la în umbra și în răcoarea sa,
Când inima fierbinte
Viața în vecie în lacrimi o căta;
Dacă bolțile tale, ce nu pot fi pătrunse
De omenești suspinuri, de-al patimilor vânt,
Duc sufletul prin locuri și prin cărări ascunse,
Departe de pământ,
Iartă cumplita spaimă, ce-n sânu-mi aprinse
Urâcioasa privire a foștilor părinți,
Și-altarul de piatră pe care stau întinse
Mădulare de sfinți.
Fioroasa răceală ce insuflă-a ta vedere,
Veșnicul întuneric aicea domnitor
Și grozava tăcere,
Arat-umbrele morții ce printre oase zbor.
Aici, cu toate-acestea, religia vorbește
Celor ce vor s-asculte cuvântul lui Hristos
Groaza cu-încetul piere, și omul întâlnește
Povețe de folos.
Vicleanul își dezbracă aici ipocrizia;
Acel căit se-mpacă cu ceru-ntărâtat;
Aici fapta cea bună visează veșnicia
Și-așteaptă ne-ncetat.
Și omul care crede, și omul ce așteaptă
De-o sfântă mângâiere în veci e însoțit;
Pacea va fi cu dânsul, el va lua răsplată,
Căci a nădăjduit.
vezi mai multe poezii de: Grigore Alexandrescu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.