Picați, lacrimi, șiroaie pe coada lirei mele,
Picați! însă plăcute ca roua după flori,
Ca raza aurorii, ce noaptea fără stele
Gonind-o ne arată văzduhul fără nori;
Cu glasul de prieten, ce-adânc el bălsămește,
Ca visuri de nădejde la dreptății care mor,
Ca plânsul desfătării, ce-n ochii ni se ivește,
Când pieptul gemând scoate suspinuri de amor.
Suflați, răcoroși zefiri, iubita primăvară,
Împrăștie-mi mâhnirea ca iarna ce-o gonești,
Și fă în al meu suflet nădejdea să răsară,
Precum răsare floarea în valea ce-nverzești.
Veniți, cugetări veseli. Fugiți, suspinuri, jale,
Eu știu ce este omul! ... Dar nu hulesc, eu cânt!
Iată c-a noastre pasuri p-a morții se duc cale,
Și toate la durere supuse aici sunt.
Urechea mea ascultă torentul ce plesnește,
Talazul ce se sparge de malul său plângând,
Și glasul meu le-ntreabă ca noi de pătimește
Și tot are un cuget, o vorbă și un gând.
Și eu adesea, singur, când noaptea domnea-n fire,
Lipsit de mângâiere, departe de cei vii,
Vedeam că se ivește a mea tristă gândire
Precum o piramidă se-naltă în pustii.
În mâna mea cea slabă plecam galbena-mi frunte,
Și trista-mi tânguire în vânt se răspândea.
Simțirea mi-o-mpietrise necazul ca un munte;
La gemetele mele, Eho îmi răspundea.
Acuma letargie era a mea durere,
Și mă aflam de chinuri cu totul amorțit;
De toate-ndestulată era a mea vedere;
De toate eram gata să fiu eu despărțit.
Dar însă, deodată, un duh de mângâiere,
Un sunet cu dulceață, un glas pătrunzător
În sufletu-mi răsună; amărăciunea piere,
Căci aflu la necazuri un suflet simțitor.
Acel-al cărui nume e scris pe cer, pe lună,
Pe soare, pe planete, pe răsărit, p-apus,
În cupa vieții noastre cu vecinica sa mână
Nectar de îndulcire peste otrăv-a pus.
Ne-a dat Prieteșugul a fi spre mângâiere
La ceasuri de mâhnire cu cel de foc amor...
Amorul este dulce, dar el ne lasă, piere,
Pe aripile vremii plăcerile lui zbor.
Și ce rămâne-n suflet după a lui lipsire?
Aceea ce rămâne din ziua ce-am pierdut:
Deșart fără de margini! o grea nemulțumire!
Noaptea urmează zilei, gerul pe foc trecut!
Prieteșugul singur e nesupus el moartei!
El e fără stricare c-al său începător
Și el ne întărește spre înfruntarea soartei,
Ne face-amarul vieții ceva suferitor.
La glasul său cel dulce, ca noaptea care cade,
Când soarele cel falnic s-arată sus pe cer,
A mea nenorocire se curăță și scade,
Simțirile durerii să-mprăștie și pier.
Acum prin el nădejdea în mine văz răsare
Și sufletu-mi s-alină cu-ncetul și ușor,
Ca pruncul ce-l adoarme a mumii lui cântare,
Ca pasărea ce-o trage murmurul de izvor.
Slăvesc cu umilință pe vecinicul părinte,
Pe calea cea ghimpoasă eu merg neimputând,
Și orice fel de chinuri le sufăr eu ca sfinte,
La moarte mă voi duce ca lebăda, cântând.
vezi mai multe poezii de: Grigore Alexandrescu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.