Nenorocita privighetoare
Cântă-n pădure a ei durere,
Natura-ntreagă dă ascultare,
Tot împrejuru-i era tăcere.
Alții în locu-mi ar descrie poate
Acele tonuri neimitate,
Glasul acela-nmlădietor,
Ce c-o-ntorsură lină, ușoară,
Treptat se urcă și se coboară,
Plin de simțire, plin de amor.
Eu vă spui numai că despărțirea
și suvenire pline de jale,
Că nedreptatea, nelegiuirea,
Erau subiectul cântării sale.
Un măgar mare ce-o ascultase,
și ca un aspru judecător
Capul pleoștise, sau ridicase
Câte-o ureche,-n semn de favor.
Ieși-nainte să-i dea povață,
și c-o neroadă încredințare:
"Am fost, îi zise, aci de față,
Dar, zău, nu-mi place a ta cântare.
Cu toate-acestea, am nădejdi bune,
De nu îți pare lucru prea greu,
La niște reguli a te supune,
Luând de pildă cântecul meu."
Atunci începe cu bucurie
Un cântec jalnic și necioplit,
încât de aspra lui armonie,
Toată pădurea s-a îngrozit.
Privighetoarea, fără sfială,
Zise: "Povața e în zadar;
Căci de-aș urma-o, nu e-ndoială
Că eu în locu-ți n-aș fi măgar".
vezi mai multe poezii de: Grigore Alexandrescu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.