în tăcere
încercam să mă învelesc tot
cu propria-mi piele
trăgeam de ea
cearșaf plapumă pătură cazonă
de marginile ei
dar ea
se făcea din ce în ce mai mică
și nu mă mai încăpea
deveni cât o batistă
cât un bănuț de aramă
căzu de pe mine
cu ușurința frunzei
dintr-un arbore
toamna
gol
dezgustător aproape
goliciune de șarpe
vezi mai multe poezii de: Grigore Hagiu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.