Recunosc: Mi-e frică
Și nu-mi place să zbor
Cu avionul.
Dar zbor.
Nu-mi place. În primul rând,
Pentru că
Mi se înregistrează numele
În pomelnicul aerogării.
Nu-mi place, pe urmă,
Cureaua
Care mă leagă de scaun.
Nici stewardesa
Care zâmbește la toți
Automat,
Nici bomboanele
Care vor să-mi îndulcească
Gustul amar din gură.
Cu cât mai iute zburăm,
Cu-atât mai departe-mi rămân
Copiii, femeia iubită,
Pământul matern.
Nu-mi place vecinul
Care fosăie de-o jumătate de oră
Deasupra unui pion.
Prin geamul rotund
Îmi cercetez pământul
Ca un spion.
Ca un spion
Mi-aș da drumul jos cu parașuta,
Să mă anin de crengile stejarului
Lui Ștefan cel Mare,
S-alerge copiii
Cu pistoale de lemn
Și, bucuroși, să se mire,
Recunoscându-și poetul lor.
Plaiule, tu, plaiule –
Veșnică temă a mea!
Temă, care în avion
N-aș putea s-o frământ,
Pentru că tot timpul cât zbor
Mă rog să ajung cu bine jos
Pe pământ.
vezi mai multe poezii de: Grigore Vieru
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.