Mi-e inima ecranul ce-scunde-a sa iubire.
În ochiu-mi ca-n oglindă e chipul ei răsfrânt.
Eu, care nu plec fruntea la nici o stăpânire
de-aici sau altă lume, mă-clin pân' la pământ
sub jugul milei sale. De-al cunoștinței pom
din Paradis te bucuri. Dar sfântu-mi adevăr
e amintirea Dragei. Căci fiecărui om
de gânduri mintea-i plină, așa cum e-al său dor.
În locu-acesta sacru, ce pot eu să-ntreprind,
când totu-i văl ce-scunde altarul pururi sfânt ?
De mi-am mânjit veștmântul, ce pot să fac, când stele
și lumea-ntreagă-s martori ai curăției mele ?
Medjun de mult se simte. acum e-al nostru rând,
căci doar un pumn de zile ni-s date pe pământ.
Din mâna Providenței avem și fericire
și-avem și bogăție. Și-i dreaptă-această cale,
căci scopul nostru-i slava mărinimiei sale.
Nu înceta icoana sa i-o contempli-ntruna,
cu ochii-n adorare, precum contempli luna.
Tăcerea-i o chilie din cele ideale,
ca să te-ascunzi în tine cu gândurile tale.
Un semn al frumuseții și al miresmei ei
sunt rozele ce-aruncă petale pe alei.
De ce vă preocupă umila-mi sărăcie,
când inima mea poartă comori de duioșie ?
Divanul
traducerea George Popa
vezi mai multe poezii de: Hafez
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.