Răcoarea serii mângâie târziul,
Împresurând cu vânt albastrul mării
Și îl ascunde-n hăul depărtării,
Cum mama-și înfășoară-n brațe fiul.
Un haos al însingurării curge
În rezonanța zbaterii de-aripă,
Înaintare-a spaimelor prin clipă,
Spre orizontul preschimbat în sânge.
Tăcerea împietrește asfințitul
Sub clarobscurul prăfuit al lunii.
De parcă-aș fi doar eu pe țărmul lumii,
Îmi varsă-n ochi, în tihnă, infinitul
Și îmi aleargă sufletul spre tine,
Avânt ce-mi stăpânești cu versul struna,
Ca în acest halou să fim totuna
Cu elegia șoaptelor divine.
Mi te arăți cu râvna din visarea
Meduzei rătăcite între voaluri,
Să te cuprind între-ale mele maluri,
Fluent, sărat, neliniștit. Ca marea...
vezi mai multe poezii de: Manuela Munteanu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.