Tăcută-i noaptea; străzile dorm toate.
În casa asta, – sta iubita mea.
E mult de când ea nu mai e-n cetate,
Dar casa-i tot pe loc precum era.
Mai e și-un om, ce cată țintă-n nor
Și mâinile-n durere și le frânge.
Când îi văd fața mă-nfior;
Și luna parcă fața mea-mi răsfrânge.
Tu, alb strigoi al meu, tu, palid geamăn,
De ce imiți durerea mea și gemi?
E locul unde chinuri fără seamăn
M-au sfâșiat atâtea nopți, pe vremi.
Traducere Ion Frunzetti
vezi mai multe poezii de: Heinrich Heine
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.