Odiseea/Cartea II (2) - Homer
Adăugat de: Gerra Orivera

Adunarea aheilor
2


Știu toate zeii-acum, știu grecii toți!
Dar haide-acum și dați-mi de se poate
O navă deci și douăzeci de soți,
Să plec la Pilos ori și mai-nainte,
S-adun vegheate știri de-al meu părinte,
Căci ori va ști să-mi spuie oarecine,
Ori pot să prind din zvonuri vrun cuvînt.
Iar dac-o fi s-aud că-i viu și vine,
Un an voi mai răbda și-așa cum sînt
Mîhnit de voi; iar dacă-i mort, vezi bine,
De-ntîi voi îngriji să-i fac mormînt;
Și după ce-or fi grijile-mplinite,
Voi da și mamei om să se mărite!”
A zis, și-apoi șezu. Și dintre cete
Vorbi atunci și Mentor, omu-acel
Ce-n toate soț lui Odiseu îi stete
Și-i fu și-amicul cel mai bun, și-astfel
Pe cînd plecă-n război, în seamă-i dete
Și-averi și slugi, s-asculte toți de el,
Și și pe fiu i l-a-ncrezut în pază.
Deci zise-acest bătrîn, cel plin de vază:
„Fruntași ahei, să-mi dați cuvînt și mie!
Eu, dragii mei, de-acum așa m-aștept
Că nici un rege-n lume să nu fie
Nici bun și blînd și scut al celui drept,
Ci toate să le facă-ntru mînie
Și-o inimă de lup să aibă-n piept,
Căci nimeni pe-Odiseu nu-l are-aminte,
C-a fost și blînd stăpîn și bun părinte!
Deci nu pe prinți îi cert de-o fărdelege
Ce-n proastă mintea lor o fac semeți;
Mîncînd străine-averi, ei, se-nțelege,
Că-și dau pieririi propriile vieți,
Crezînd că-i dus de veci al nostru rege.
Pe voi vă cert, feaci, că stînd ședeți
Și muți și orbi, și nu-nfrînați hainii,
Cînd voi sînteți cei mulți, iar ei puținii!”
Răspunse Leocrit cu tari cuvinte:
„Ce vorbe ticăloase stai să spui,
Bătrîn răutăcios și strîmb la minte!
Tu-ncerci acu-mpotrivă să ni-l pui?
Nu singur el, dar nu ne-ar sta nainte
Nici mulți și-oricîți ar fi năimiții lui.
Dar chiar și-Ulise cel cu multe sfaturi
De-ar vrea, sosind, s-alunge din palaturi
Pe prinți pe cînd ei prăznuiesc la masă,
Nevestei lui de loc nu i-ar plăcea
Văzîndu-l c-a sosit, oricît îi pasă!
Iar dacă el cu noi cei mulți ar vrea
Să-nceapă lupta, chiar la el în casă
Urîtă moarte cred c-ar mai avea!
Deci vorba-ți fu, cum vezi, prostie mare.
Dar haid, plecați la treburi fiștecare,
Iar navă lui îi găti prorocul
Și Mentor, moșii cei cu lungi povești,
Căci el pe-aceștia doi avu norocul
De mic să-i aibă sfetnici părintești!
Dar foarte cred că n-o să-și schimbe locul.
Ci stînd afla-va toate-acele vești
În Itaca, șezînd acasă-n pace,
Căci drumul ăsta-n veci nu ni-l va face!”
Așa vorbind, el sparse adunarea
Și toți s-au risipit, pulpoșii-ahei.
Iar prinții spre palat luînd cărarea,
S-au dus să-nceap-ospăț ca de-obicei.
Dar bietul Telemac mergînd la marea
Cea sfîntă, sta mîhnit pe malul ei
Și trist, spălîndu-și miinile flăcăul,
Atenei se ruga spuindu-și răul:
„Ascultă-mă tu, zeule-al scăpării,
Acel ce ieri venind la noi, de sus,
Mi-ai spus să plec pe-adîncul sterp al mării
Să-ntreb de bietul tata care-i dus
Și dus îmi este-n noaptea-nstrăinării!
O, zeu din cer, tu vezi cum mi s-au pus
În drum și m-au oprit să plec, aheii!
Și prinții mai ales, ce-mi fac, mișeii!”
Așa plîngea. Și-Atene-atunci venit-a,
Ca Mentor cel bătrîn la chip și glas.
Și stînd în fața lui atari vorbit-a:
„Să nu te dai! Și șovăitul pas
Să-l schimbi de-acum, să nu-ți mai plîngi ursita,
Că-n suflet chiar și-un strop de ți-a rămas
Din sufletul ce-avea al tău părinte,
Cel drept și bun și-n fapte și-n cuvinte
Ei nu te-or doborî, oricîti s-ar strînge,
Nici nu-ți va fi ăst drum fără de spor.
Dar dacă, Telemac, tu nu ești sînge
Și trup din trupul lui și-al lui fecior,
Atunci mă tem că prinții te-or înfrînge!
Puțini copii sînt ca părinții lor
De buni; mai răi sînt cea mai mare gloată,
Mai buni nu sînt nici trei în lumea toată!
Dar tu nici rău nu ești, nici necuminte.
Și ca și Odiseu vei fi de bun,
Deci cred că vei fi om de-acu-nainte!
Tu n-asculta pe pețitori ce-ți spun,
Că nu-s nici drepți, nici sinceri în cuvinte:
Ei înșiși capul în primejdie-l pun,
Că nu-și cunosc ursita ce-o să ceară
Ca toți deodată și-ntr-o zi să piară.
Dar drumul tău nimic să nu-l abată!
Eu, cel mai bun amic cu Odiseu
Și cel mai vechi al bietului tău tată,
Îți dau o nav-a mea. Și plec și eu!
Tu mergi și stăi cu prinții deocamdată
Și-arată-te voios cu ei mereu.
Ci-n vremea asta tu merinde-adună
Și-n oluri vin și-n saci fărină bună.
Iar eu mă duc s-adun vîslași și scule,
Pe cîți or vrea de bunăvoia lor
Să-ți fie soți. Iar nave sînt destule
Aici la mal, a multor din popor,
Nescoase-n larg, dar și de larg sătule.
Din ele-ți voi alege-un vas ușor
Și dîndu-i toate cele spre-alergare,
În grabă-l vom porni pe larga mare.”
Așa vorbi zeița și se duse.
Porni și el, cuprinsul de dureri,
Și-n suflet se gîndea la cele spuse.
Găsi-n palat pe prinți, și ca și ieri
Și-alaltăieri jucînd la mese puse,
Jupind și capre și tăind și vieri.
Rîzînd deci Antinou îi sta-nainte,
Și mîna i-o strîngea vorbind cuvinte:
„Ei, tinere cu vorbele semețe.
Și suflet nemblînzit! De ce nu lași
Dojana ta și faptele-ndrăznețe?
Hai, fă ca noi, precum te-ndătinași,
Să bei și să petreci aci-n ospețe.
Și-aheii-apoi îți vor găti vîslași
Și navă, deci, și toate celea vrute,
S-ajungi la Pilos, și vegheat și iute!”
Răspunse Telemac: „E peste poate
Să stau cu voi, cei foarte-obrăzniciți
Ce-mi faceți rău și mie-n ciudă toate!
Dar nu-i destul c-ați stat să-mi risipiți,
Cînd eu, copil, voi mă-mpingeați din coate?
Acum, cind ochii-i am descoperiți
Și pot vedea și eu ce-mi stă nainte
Și-am și destul curaj și am și minte,
Acum, voi încerca s-aduc amară
Pierire-asupra voastră! Și-o s-o fac!
Din Pilos fie, sau de-aici din țară.
Eu plec pe-un vas străin, ca un sărac,
Plătindu-mi drumul. Și-l voi face dară,
Deși vă bateți joc de Telemac.
Căci n-ați voit să-mi dați nici soți, nici navă,
Și-așa credeați că faceți vro ispravă!”
A zis, și mîna dintr-a lui și-o scoase.
Iar prinții-și pregăteau ospățul lor,
Aici privind cu vorbe-njurioase
Și-aici rîzînd încît credeai că mor.
Și-a zis un prinț, prin șalele umbroase:
„Da, da, fărtați! El plănuiește-omor!
Din Pilos vrea, din Sparta ajutorul,
Că văd că foarte-l mai împinge zorul!
Ba poate că și-otrăvuri va aduce
Din Efira, ca să ne toarne-n vin,
Și-așa pe toți pierirea să ne-apuce!”
Iar alt un prinț, de-obrăznicie plin,
Adause-apoi: „Dar chiar de s-ar și duce,
Știi tu ori eu că, stînd așa străin,
El n-o să piară rătăcit prin lume
Ca tată-său, cui nu-i mai știm de nume?
Și-atunci ne-ar da de lucru, bată-l vina!
Căci noi aici i-am împărți apoi
Averile-ntre toți, și-am da grădina
Și-acest palat ace’.ui dintre noi
Pe care-ar vrea să-l ia bărbat regina!
Așa-ntre prinți vorbeau aceștia doi.
Iar el tăcut a scoborît să meargă
În pivnița cea-naltă-n bolți și largă.
În care se găseau și vase grele
De-argint și aur, și grămadă stînd
Prin lăzi vestminte, și de toate cele,
Și chiupuri multe sub păreți în rînd,
Și-un vin de cel dumnezeiesc prin ele,
Și vechi și dulce, și păstrat pe cînd
Ai da vrodată poate, Zevs stăpîne,
Să-ntorci pe Odiseu, ori azi ori mîne!
Și ca și de cetăți avea tăria
Voinica-i poartă, cea cu drugii grei;
Și zi și noapte-aici Euriclia,
O fată de-a lui Op, la brîu cu chei,
Pe toate le păzea cu omenia
Și rîndul bun și buna minte-a ei.
Pe-aceasta deci, chemînd-o jos, îi zise
Iubitul fiu al regelui Ulise:
„Scobori, mătușo.-n pivniță și-mi scoate
În chiupuri vin de-acela ce-l cunoști
Că-i cel mai bun și dulce dintre toate,
Pe care tu-l păstrezi din timpii foști
Crezînd că poate azi, ori mîne poate,
Se-ntoarce Odiseu cel dus cu oști.
Deci scoate-mi douăzeci de chiupuri pline
Și, dîndu-le capac, le-astupă bine.



vezi mai multe poezii de: Homer




Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.