Nici noaptea nu-i uitare, draga mea?
Sub cortul ei cutremurat de vise
Vin umbre mari din porţile închise
Şi cade greu din linişti câte-o stea.
Stăm treji pe patul alb, cu ochii mari,
Ca bufniţa din turlă, ca pisica;
Cu paşi tiptili, cu glas părelnic, frica
Ne stinge viaţa ca pe-un felinar.
O rază verde tremură prin geamuri,
Apoi rânjeşte luna ca un craniu.
Şi prin pereţi aud tic-tacul straniu
Al şerpilor cu nevăzute flamuri.
Strigoii mei apar jucând în rânduri
Cu timpul peste umeri ca o mantă.
Scheletul ăsta-mi va fi fost amantă
Cu braţele de lemn, cu dinţi de scânduri...
Să nu te superi, draga mea, eu văd
Mai mult în urmă decât înainte.
Aşază-ţi leneş capul tău cuminte
Şi lasă-n umbră tristul meu prăpăd.
Chiar eu încerc să uit din când în când,
Şi-atuncea alţi strigoi ridic din mine,
Cu fiecare strofă nouă, din ruine
Cresc flori pentru-nserarea de curând.
vezi mai multe poezii de: Horia Vintilă
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.