A descuiat șovăitor întunecoasa lui odaie
să-ncerce-ncă o dată ce sunet i-ar da pașii
pe caldarâmul alb al zilei.
Toți așteptau să iasă prin poarta soarelui.
Și-a pus dinți aurii de lumină
și s-a ostenit să-nvețe pe de rost câteva frunze verzi.
Dar a simțit că așa i se vede și mai mult gura goală.
De aceea n-a vorbit, n-a zâmbit.
Ceilalți își auzeau ovațiile.
N-au auzit deloc că el nu vorbise.
Atunci s-a aplecat, a luat un bolovan și-a alungat
ultimul câine credincios ce-l mai urma.
Oamenii l-au ridicat pe umeri în lumina soarelui.
Și așa, deasupra capetelor,
nimeni nu-l vedea că plângea.
Traducere – Iannis Veakis și Ștefania Popescu
Iannis Ritsos – Poeme (Editura tineretului)
vezi mai multe poezii de: Iannis Ritsos
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.