Nu fiindcă era fără de bănuială
nici mai puțin sincer și drept,
văzuse des dincolo de zâmbetul oglinzii
toată nesfârșita noapte și labirintele ei,
văzuse des în oglindă
nu chipul , ci craniul.
Totuși îl convingeau iar reflexele mărunte
de pe geamuri,
convalescența mobilelor, privirea blândă
a dimineții
ce nimic nu cerea și nici nu imputa
– îl convingeau
acele dâre subțiri lăsate pe podea de
trecerea măturii.
Și-apoi mai era o femeie care zâmbea
moale, cald, pufos,
ca pătura-ntinsă-n fereastră,
încălzită de soare.
Și presimțea în nări bănuitele răcori marine.
Traducere – Iannis Veakis și Ștefania Popescu
Iannis Ritsos – Poeme (Editura tineretului)
vezi mai multe poezii de: Iannis Ritsos
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.