Să ne îndepărtăm puțin, să nu ne mai ajungă glasul femeii:
ne oprim mai încolo – nu la mormântul strămoșilor;
seara aceasta nu este pentru libații. Nu vreau
să-mi tund părul – prin el
s-a plimbat adesea mâna ta. Ce frumoasă noapte
– ceva al nostru se îndepărtează, desprins de noi, și se aude
un ca un râu întunecat înaintând spre mare,
luminat, din când în când, printre crengi, de scânteierea stelelor,
în mijlocul acestei asupritoare, nemiloasei veri,
cu pauze imperceptibile, de o clipită, cu tresăriri întâmplătoare (poate că cineva
aruncă cu pietre în apă), iar această măruntă țâșnire face ca geamurile scunde ale podgorenilor să fulgere. Ciudat.
Traducere – Elena și Iannis Veakis
Yannis Ritsos – Întoarcerea Atrizilor
vezi mai multe poezii de: Iannis Ritsos
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.