Ferestrele cernite și streșinile roase
prin care curge brună tăcerea nopții joase
(ca un tavan sub care privirea ți-o apleci)
și ulițe strîmbe ca niște brațe rupte...
S-a ostenit orașul cu toamna grea să lupte
și-acum își frînge trupul sub biciul ploii reci.
Prin locurile-acestea - azi, parcă sunt morminte -
ne-am frămîntat, ca plopii, duioasele cuvinte
și ne-am privit în ochii în care lebezi plîng.
Trist, au zburat de-atuncea ai părului tăi corbi
și sufletele noastre sunt azi ca niște orbi
care pe uliți negre sub vîntul sterp se strîng
și-și picură, ca cerul în zdrențe, deznădejdea.
Plîng iară lacrimi albe stelele în fîntîni
și trenurile pleacă cu-aceeași întristare,
și frunzele cad iară trudit, ca niște mîini,
pe care le zdrobise și ultima așteptare.
În nopțile mîhnite, de ploi și liniști roase
ce caută pe drumuri, orb, sufletul meu frînt?
Ia-i, toamnă, de pe umeri clipele dureroase
și-ngroapă-mi-l o dată cu frunzele-n pămînt.
vezi mai multe poezii de: Ilarie Voronca
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.