Îmbrățișarea naturii umane
Am îmbrățișat cireșul pe după soare
și el mi-a șoptit ritualic:
din frunze, fii trup, am o foame de raze ca de lup,
pe după rădăcină, fii suflet, tulpină,
să crească din tine
povestea vieții scrisă în aerul tare, respirat.
Din brațele înmugurite de verile mai mult sau mai puțin senine,
am făcut leac, arme, armură și pat.
Se arcuia în vântul umed ca secerat,
în căutare de adevărul roșu, curcubee.
Înălțam privirile, licurici, amețitoare zmee,
să pipăie fin, îndelung, gândul curat.
Ascultam cu ochii, cerdac de vibrații, tăceri.
Cireșul tresare în sâmburi de atâtea adieri.
(7.04.2021-Iulia Dragomir)
vezi mai multe poezii de: iulia.dragomir
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.