Emoţii pierdute
Ale trecutului
Imortalizate în noi înşine
Ca într-o dioramă.
Gânduri rătăcite
Ale prezentului
Tinzând către absolutul
A ceea ce am fi putut fi,
Dar nu am ajuns niciodată.
Fiinţe damnate
Ale viitorului,
Negându-şi propria identitate
În irizaţii halucinante
De bazalt spulberat,
Trecând strigătul primitiv
Prin filtrul insipid al civilizaţiei.
Am fost. Suntem. Vom fi.
Copiii cu glasuri sparte ai infinitului.
vezi mai multe poezii de: mihai_iunian_gindu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.
Mulţumesc mult, doamnă Adina Speranţa, pentru vizită şi comentariu!
mihai_iunian_gindu (autor)
duminică, 15 mai 2016
Poezie ce indeamna la meditatie ...Incantata de lectura , Mihai! Felicitari!
Adina Speranta
duminică, 15 mai 2016
Mulţumesc, dle Aurel Auras, pentru vizită şi comentariu. Mă bucur că am reuşit să transmit ceva prin versurile mele.
mihai_iunian_gindu (autor)
sâmbătă, 14 mai 2016
Interesant ai scris, omul nu poate fi perfect niciodată, dar bucuria armoniei cu realitatea înconjurătoare este ceea ce ar trebui să-i fie ca viață.
Considerație.
ALapis
sâmbătă, 14 mai 2016