Împreună dar singuri...
întotdeauna te-am iertat
și pe tine
și pe mine
și povestea
și durerea.
Împreună dar singuri
niciodată n-am uitat
astăzi plec
și nu cer
și nu cred
vorbe
priviri
mângâieri.
Orgoliul naște un zid
ce nu-l putem sparge
că nu mai avem mâini și ochi și gură
cu care să ne vedem
cu care să ne îmbrățișăm
cu care să ne iubim.
Apusul o rană deschisă pe cer
ne oglindește tăcerea, povestea grea
și-n frumusețea tristă, efemer
poate-un licăr de speranță mai vrea.
În noaptea adâncă și oarbă
străinii din noi se privesc și se uită
rănile dansează amar printre scuze
și liniștea cade ușor peste lume.
Dar în viața viitoare
ne vom căuta
și vom da vina pe lume
ca să ne putem ierta.
vezi mai multe poezii de: gabrielaa
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.