Te caut, Doamne,-n ora rugăciunii
Cu tot izvorul limpede din mine,
Cu lutul brazdei care mă conține
Și cu dorința de-a mă da minunii
Ce-aprinde-n duh luminile divine.
Nu îți vorbesc pentru-a primi răsplată.
Sunt ca monahul cel bătrân din strana
Credinței, care Ți-a pictat icoana
În locul judecății Tale, Tată,
Ce nu cunoaște biciul, nici pomana.
Te-ntâmpin și rostesc din nou versetul
Sculptat în pieptul meu, menit să-ndure
Tot lemnul pus în coadă de secure:
"Nu izgoni din inimă poetul
Și-n gând stârnește-i numai șoapte pure."
Genunchii mei ne-ngenuncheați pot ține
Smerenia poruncii: "Să răsară
Din rădăcina minții primăvară!",
Când eu, bolnavă pururea de Tine,
Voi duce trunchiul iernii, ca povară.
Și pot păstra, ca lumânări aprinse
În noaptea-acestei lumi, pași de condeie,
Să le-mprumut cu propria scânteie
Din marele iconostas de vise,
Iar Tu să-mi ierți păcate... de femeie.
vezi mai multe poezii de: Manuela Munteanu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.