Să readuc lumina iar la vetre,
Eu am plecat în Marea Încercare,
Spre Transilvanii îcrustate-n pietre,
Și-n straturi de cărbune milenare.
Înaintez îmbrățișat cu lutul
Prin negura eternului abis.
Și sapă-n mine timpul, neștiutul,
Tăceri de piatră-nvolburări de vis.
Un dor de spații mă încearcă-n sânge,
Pădurea mă cuprinde liniștit,
Pasărea Phonix în cenușă plânge,
Și iarba-i preschimbată în grafit.
Urcând din rădăcini spre înțelesuri,
Călătoresc spre cumpene de zare,
Spre universuri pline de eresuri,
Cu rânduieli și tălmăciri bizare.
Orbecăind, cu mantii sfâșiate
De trunchiurile frânților copaci,
Spre depărtări aleargă neîncetate,
Ciudate umbre de copii săraci.
Învolburări de suflete candide,
Un fel de vietăți cu forme vii,
Cu urme ale timpului săpate
Pe trupul lor de muncitori - copii.
Cu resemnare scormonesc în stâncă,
Reinventând o lume de candori,
Și simt cum murmură în corp durerea
Nocturnelor ținuturi fără sori.
Spre oamenii pământului mă poartă
Gândul șoptit și pasul apăsat,
Să fiu iar omul liber din oracol,
Senin, frumos, curat, neînfricat.
Mereu îmi amintesc cu-ndurerare
De suferința și de viața lor.
Mă rog la Tine, Doamne, cu-ndurare,
Fă-le , Părinte, traiul mai ușor!
vezi mai multe poezii de: ilie scarlat
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.