Am coborât,
ca Persefona,
printre rădăcini și oase.
În mine însămi,
lumina s-a stins —
nu de teamă, ci de adevăr.
Am vorbit cu umbrele,
le-am ascultat.
M-au numit pe numele uitat.
În mine însămi
am fost regină a tăcerii.
În mine însămi
am ales să urc.
Nu m-a dus nimeni.
Nu m-a chemat nimeni.
Doar o sămânță a fremătat.
Și m-am înălțat
în mine însămi
ca un anotimp
care știe să revină.
vezi mai multe poezii de: Manuela Munteanu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.