În neclintirea dimineții,
Din umbra bătrânului prun, o floare cade.
Este liniște, este singurătate.
Doar muntele privește, netulburat de toate,
Iar soarele răsare și merge mai departe.
Un tânguit de clopot din depărtări răzbate,
Cu glasu-i grav vestind, deșertăciune-n toate.
Din floarea cea căzută un zambet mai rămâne,
Zâmbind la glasul morții și vieții ce apune.
Se-ntinde umbra nopții, se-așterne în tăcere,
Iar chipul florii moarte renaște în durere.
Doar luna mai privește, din bolta cea înaltă,
Coboară a ei lumină în lumea întunecată.
Se uită-n umbra razei și vede la-nceput,
Cum viata-i suferință iar universu-i mut.
Lăsând să treacă umbra, ea merge mai departe,
Mișcând a ei cunună prin noaptea ce-o desparte.
Acum umbra-i lumina iar luna pătrunde tot,
Și lumea e măreață și totul este-un tot.
vezi mai multe poezii de: Akira
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.