Pășind din noaptea lungă, cu luna pământie,
Un suflet se-nfiripă în marea dimineață.
Privind mirat în juru-i cupola argintie,
El vede-un soare mândru și lumea cea măreață.
În neclintirea dimineții,
Din umbra bătrânului prun, o floare cade.
Este liniște, este singurătate.
La marginea pădurii, pe unde apa trece,
Stă fata cea frumoasă întinsă sub o stea.
Suflarea-i nu se vede, in piept inima-i rece,
Iar fulgii albi și molcomi se așează lin pe ea.