O liniște se-ncuibă prea cuminte
În parcul de la capăt de oraș.
Îmi scrie numai ploaia un răvaș,
În care-a plâns, cu recile-i cuvinte.
E-o clipă blândă, umedă și tristă,
Ce-mi împrumută, alb, parfumul ei
Și-mi țintuiește pașii pe alei,
Departe de splendori, ce nu există.
Se-aprind, parcă anume pentru mine,
Lumini ascunse-n caldul felinar,
Să-ngroape-n întuneric un hotar,
Al unor ziduri ude și străine.
Un vânt gingaș se-așează peste toate
Și, -ntr-o secundă,-mi fură-un gând amar,
Se-aruncă-n crengi c-un vâjâit hoinar,
Să-nveselească fața ploii. Poate...
vezi mai multe poezii de: Manuela Munteanu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.