Câte ferestre am deschis până am ajuns
la zâmbetul adânc al primăverii,
mi-au deschis dorința de a-mi umple golul ființei
cu zborul.
În jur e metafora neastâmpărului –
mugurii au libertatea de principiu
și primăvara urcă peste ruinele iernii,
salvând muritorii de singurătate.
Redevin speranță,
redevin timp curgător
în zâmbetul adânc al primăverii.
Am libertatea de a mă cățăra pe nori,
și sângele mi se face muguri.
Deși plouă cu flori peste mine,
nu mă mai satur de cer.
vezi mai multe poezii de: Camelia Oprita
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.