Nicio tristețe nu are margini,
dar bucuria nu are țărm.
Este un duh al mareelor noaptea,
când luna grăiește cu-aginturi
și-mi lasă în palme cuvintele-acestea,
unse de mine cu dor și descântec,
cu viul șoptirii
din cupa rotundă a gurii:
Scapără soare,
Leagă-mi prinsoare,
Cu sute de fire
Din raza-ți subțire
Și du-mă departe
De zile deșarte
Și-adu-mă aproape
De cerul din ape!
Îi cânt dimineții ce va să vină,
poleită cu mirările lunii.
Rotirile mele cu mâinile-n cruce
prin bucuria fără țărm,
fără soare,
fără motiv,
sunt scrisul mărunt,
indescifrabil,
al cuprinzătorului început către mâine.
vezi mai multe poezii de: Manuela Munteanu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.