Cazi inimă din copacul timpului,
cădeți voi frunze din ramurile reci
ce-mbrățișară soarele de mult,
cădeți cum lacrimile cad din ochiul larg deschis!
Mai flutură bucla în vânt zile întregi
în jurul bronzatei frunți a zeului de țară,
sub cămașă pumnul încleștat strânge
deja rana ce se deschide.
Deci fii tare când spatele delicat al norilor
din nou ți se apleacă,
ia-l pentru nimic dacă Hymettos fagurele
din nou îl umple.
Fiindcă un singur spic de paie
în secetă țăranului puțin îi folosește,
puțină e o vară marilor noastre seminții.
Și ce mărturisește oare inima?
Se leagănă între ieri și mâine,
tăcută și străină,
și ceea ce bate
este deja căderea ei din timp.
Trad. Christian W. Schenk
vezi mai multe poezii de: Ingeborg Bachmann
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.