Pălăria ta se ridică încet, salută, pluteşte în vânt,
capul tău descoperit s-a îmbrăcat în nori,
inima ta are treabă aiurea,
gura ta cunoaşte limbi noi,
iarbă tremurătoare a năpădit în câmpie,
vara aprinde şi stinge gherghine,
orbit de funigei, înalţi obrazul,
şi râzi şi plângi, te nimiceşti tu însuţi,
ce poate să mai ţi se-ntâmple -
explică-mi, dragoste !
Păunul, solemn uimit, îşi face coada roată,
hulubu-şi nalţă gulerul de pene,
văzduhul, plin de guruit, se-ntinde,
răţoiul ţipă, câmpu-ntreg se-nfruptă
din mierea cea sălbatică, ba chiar,
în parcul liniştit, un colb de aur
tiveşte parcă fiece răzor.
Se face roşu peştele, se-azvârle
din cârd, prin grote,-n patul de corali.
Sfielnic joacă scorpionu-n zvon de-argint.
Crăiasa-şi simte de departe cărăbuşul.
Un simţ doar de-aş avea, aş desluşi
şi eu, sub zaua-i, sclipitoare aripi,
şi aş porni către făgetu-ndepărtat !
Explică-mi, dragoste !
Apa se pricepe la vorbit,
unda se ia cu undele de mână ;
în vie strugurul se umflă, sparge, cade.
Ce-ncrezător, din casă, iese melcul !
O piatră ştie să înmoaie piatra !
Explică-mi, dragoste, ce nu pot explica :
oare-o să-mi treacă scurtul, groaznicul răstimp,
numai cu gânduri şi, din toţi, doar eu
nu voi primi şi nu voi da iubire ?
Trebuie unul să gândească ? Şi lipsa-i nu se simte ?
Tu spui : menit e să slujească altui duh.
Nu-mi explica nimic. Văd salamandra
trecând prin orice foc.
Nu-i spaimă s-o gonească, n-o vatămă nimic.
vezi mai multe poezii de: Ingeborg Bachmann