Dragul meu frate, când vom construi o plută
să coborâm cu ea din cer?
Dragul meu frate, în curând marfa va fi prea grea
și ne scufundăm.
Dragul meu frate, desenăm pe hârtie
multe țări și multe șine.
Fii atent la liniile negre, aici
te arunci în sus cu minele.
Dragul meu frate, atunci vreau să fiu legată
de stâlp și să țip.
Dar tu călărești deja din Valea Moartă
și evadăm amândoi.
Treji în tabăra țigănească și treji în cortul deșertului,
ne curge nisipul din păr,
vârsta ta și vârsta mea și vârsta lumii
nu se măsoară cu anii.
Nu te lăsa de corbi vicleni, de lipicioasele mâini
ale păianjenului
și de tufișul penelor înșelat,
nu mânca și nu bea în țara unde curge
laptele și mierea,
iluzia spumegă în tigăi și ulcioare.
Doar cel care pe podul de aur pentru pietrele prețioase
ale zânei cuvântul încă-l știe, a câștigat.
Trebuie să-ți spun că deja cu ultima zăpadă
s-a topit și grădina.
De atât de multe, multe pietre picioarele noastre
au devenit rană.
Unul vindecă. Cu Vrerea sărim,
până când copilul-rege, cu cheia împărăției sale
în gură
ne aduce și noi vom cânta:
E un timp frumos când sămânța
de curmală încolțește!
Toți care cad au aripi.
Degețelul roșu este cel care înconjoară
săracilor giulgiul,
iar frunza inimii tale coboară pe sigiliul meu.
Trebuie să mergem la culcare, iubite, jocul s-a terminat.
Pe vârful picioarelor. Cămășile albe se înfoaie.
Tatăl și mama spun că stafiile bântuie casa,
când schimbăm respirația.
Trad. Christian W. Schenk
vezi mai multe poezii de: Ingeborg Bachmann
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.