Bătrânul spune: îngerul meu, de-ai vrea
să alini seara începută abia
și la brațul meu o vreme să mergi
sentința teilor conjurați să-nțelegi,
lămpi, de-un albastru difuz, afumând,
ultime obraze! Doar al tău strălucind.
Cărți moarte, polul lumii desferecat,
ce ține laolaltă fluxul întunecat,
agrafa din păru-ți se desprinde
în casa mea întruna vânt colindă
șuier de lună – apoi pe drum liber săritura
târâtă de amintire – iubirea.
Tânărul întreabă: așa fi-va mereu?
Jură în umbra lăcașului meu,
și de foșnetul teiului întunecat e adevăr,
rostește-l cu flori și desfă al tău păr
și pulsul nopții ce să inunde vrea!
Apoi un semnal al lunii și vântul va sta.
Vesele lămpile în lumina albastră,
până ceas vag sparge încăperea noastră,
sub mușcături dulci se întoarce gura ta,
durerea învățând-o, până la gura mea:
viu cuvântul, ce cucerește firea,
o joacă și o pierde, și începe iubirea.
Fata tace cât fusul se rotește.
Cade ploaie de stele. Timpul în roze se irosește: –
Voi stăpâni, în mâini dați-mi spadă,
și Ioana d’Arc salvează patria.
Oameni buni, printre ghețuri nava o cârmim,
cursul nemaiștiut de nimeni îl țin.
Cumpărați anemone! trei dorințe legătura,
ce închid la boarea unei dorințe gura.
În al circului cort, de pe trapezul înalt,
prin cercul de foc al lumii fac marele salt,
mă dau într-a stăpânului meu mână,
și el, îndurător, luceafărul spre mine îl mână.
Traducere Ana Mureșanu și Ramona Trufin
vezi mai multe poezii de: Ingeborg Bachmann