Și-au risipit clepsidrele nisipul,
să-ntunece mătasea-acestei seri...
Cât ceasul cântă folk unei tăceri,
oglinda-mi fură, pentr-o clipă, chipul
și-l vinde unei duse primăveri.
În geam, un far aruncă o lumină,
ca foc ce-mi suie fumul pe obraz...
Un măr se coace-n tihnă pe pervaz,
nepăsător de-a serii grea rugină,
zbucnită cu o forță de talaz.
Fotoliul, ca un cuib cu păturici,
așteaptă-n stăpânire să îl iau...
Un boț blănos îmi spune tandru "miau",
dar parc-ar spune "vrei să stau aici
și să te-adorm c-un tors pe cinste?" Vreau.
Un gând mi-apasă cerul peste tâmple,
apoi mi-l pune peste umeri, șal...
Devine somnul glas senzorial
și-i las cuvintele să i se-ntâmple,
pe ritm de ceas cu ticăit egal.
vezi mai multe poezii de: Manuela Munteanu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.