La terasa amurgirii, infinitul meu bizar
Mă intreabă cu iubire de prezentul abisal.
Dramaturg al ființării, îmi vorbește rar și plin,
E portocalie zarea, soarele se varsă-n vin,
Beau un strop din luna plină în metamorfoza, scară,
Urc pe vocea ta cea lină, din fântâni, direct în vară.
Carpe diem! Strigă lutul colorând în roșu marea.
Din memento mori, crește o lumină. Uite calea!(7.05.2024)
vezi mai multe poezii de: iulia.dragomir
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.