Întinzând a sale raze,
Numai el până acum,
Se-ndură să lumineze,
De departe, al meu drum;
Căci suflarea îmi depinde
De ist soare trecător,
Ce cu razele plăpânde
Lumineaz-un muritor.
Învârtind întotdeauna,
El apune ne-ntrerupt
Și schimbându-se cu luna,
Se coboară dedesupt.
El pretinde că dispare,
Urmărind mersu-i spontan,
Însă razele de soare
Mi le lasă pe tavan.
O-nzestră pe blânda lună
Să sclipească ușurel,
Căci el știe că in beznă
Eu m-aș stinge fără el.
Apoi dânsa îndoiește
Cu-al ei luciu imanent
A lui raze strălucite:
Dintr-un tot, doar fragment.
Dar fărâma de scânteie
Domină al nopții cer,
Căci luminile bălaie
A atâtor stele pier.
Însă asta-mi spune mie
Că lumina tandrei luni
Ce părea atât de vie
E a soarelui de mâini;
Că el străluce uniform,
Chiar de-apuse ostenit,
Că unde stelele se curm
El abia a răsărit...
Când eram pe-aceeași parte
Îmi plăcea atât să cred
A lui brațe încălzite
Că doar mie se reped.
Dânsele doar c-o viteză
Că se-ntind și în alt drum,
Înspre orice ochi de oază,
Îmi dau seama doar acum.
Dar nu am dreptul să mă-ntrist,
Nici dorul să se nască,
Căci poate dat așa a fost-
Ca dânsul să rotească.
vezi mai multe poezii de: Elisei
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.