Scrâşnetul meu din dinţi e ceva involuntar
la vederea nedreptăţii ce ne inundă.
Sunt un arbore care vede pe cel care-l taie
şi se hotărăşte să cadă pe el
chiar dacă nimeni nu crede în voinţa lemnului,
orice nesăbuire poate fi pedepsită şi din întâmplare
cine ştie cum bate vântul morţii?
Oricum ai încerca nu există justificări,
există doar un adevăr imanent,
un gând bolnav în mintea sinucigaşului,
un câine la porţile memoriei care latră
şi nimeni nu-l bagă în seamă.
Mulţi intuiesc frânghia de care atârnă clipele
nimeni nu le poate opri, cad
judecăţile de valoare s-au subţiat într-atât
încât se rupe prezentul de viitor
şi totul se duce pe apele Styxului.
vezi mai multe poezii de: flavius
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.
Excelenta lectura de seara. Imi place multcum scri.
stomff
marți, 12 mai 2015
frumos, felicitari :)
ali
marți, 12 mai 2015
Placut poem!
petrica_c
marți, 12 mai 2015