Și a zburat ca un cuțit, oglindă, ce a tăiat în sensuri drumul drept,
ușor, ușor, a reușit să-mi prindă
ferestre-n raiul care crește-n piept.
Poate că e o îmbăiere în izvoare,
să înnoiesc veșmântul pentru glas,
din întâlnirile cu razele de soare,
să mă apropii de surâsul unui ceas.
Am curs în vreme, apă însetată,
am alergat la brâul clipei cald,
când am căzut julită-n baltă, lată,
am scris cu sufletul: mă scald.
Când am suit, privirea a cuprins,
imaginea ce-a proiectat pe zid,
pământul în văpaie, ud, sau nins,
și chipul, săgetând tăceri, livid.
Și a zburat, deja e-n alt mister
și voi vedea fântâna din răscruce,
o cumpănă se leagănă sub cer,
în apa-i clară, e un dar și-o cruce.
În pacea care ține pașii înserării,
primesc în palme ochii lumii vii.
Înaintez în pasul privegherii,
spre adevărul dintre holde și stihii. (1.01.2026- Iulia Dragomir)
vezi mai multe poezii de: iulia.dragomir
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.