"în ultima secundă a vieții mele, oricând va fi, voi spune că a fost minunat"
Tot infinitul l-am simțit egal
Cu marile-ntrebări ce-au curs prin mine...
Cât din lăuntrul meu mi te conține?
Cât "tu" devii un "eu" fundamental?
Răspunsul a mușcat adânc din piept,
A sfâșiat amarul amintirii
Și-oricât a ars în rănile iubirii,
Tot mai neghiob s-a stins... și mai inept.
Nu-i loc de serbede păreri de rău
Sau de naive cioburi ale sorții,
E împletirea vieții și a morții
Din inefabilul răspuns al tău.
Esența mea, cu ochiul străveziu,
Nu vede nici tristețile, nici mila
Și nu cuprinde gesturi cu de-a sila
În raiul sfânt în care-aș vrea să-ți fiu.
Te voi visa, umbrit, din când în când,
De propria-mi, în sine, nemișcare
Într-o tăcere lung țiuitoare,
Prea speriată că îmi ești în gând.
vezi mai multe poezii de: Manuela Munteanu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.